As vrea sa ma dau peste cap
Si sa ma transform in copil
Si sa ma mai dau o data
Si sa raman asa!

joi, 20 martie 2008

Pacat de bere

Cele mai frumose meciuri de fotbal sunt cele in care nu joaca echipa favorita. Te poti duce la baie linistit, poti sa scrii si sms-uri. Semintele parca nu sunt asa de greu se desfacut din coaja, iar berea are o spuma mai densa.
Am spus frumoase. Nu am spus ca cele mai frumoase sunt cele care imi plac cel mai mult.
Cele care imi plac cel mai mult sunt cele in timpul carora imi bag unghiile in palme, ma scarpin in cap si pe fata pana in fac rani si imi inclestez degetele de la picioare pana cand nu mai pot calca.

Sa revin. RADET a oprit caldura. In casa e tare frig. Seminte, bere, voie buna si Rapid - Steaua.
Teoretic, din punct de vedere al clasamentului, era bine sa castige Steaua. Dar e greu sa tin cu Steaua. La Rapid nu mai este demult antrenor Razvan Lucescu asa ca nici cu Rapid nu tin
In seara asta...tineam cu fotbalul. Un meci frumos. Ma bucuram de ceea ce vedeam. Tresaream la fazele de la ambele porti. Pana in minutul 73.
Atunci nu am mai tresarit. Nici nu am sarit. Am ramas impietrita.
Am cautat mult cuvintele care sa redea ce simt vis a vis de ce s-a petrecut pe stadion. Nu am gasit unele elocvente.
Asa ca tac. Muta si interzisa.
Ca sa citez un prieten: atat putem! Si ca sa completez: deci facem ce putem.

Pacat de bere.

vineri, 14 martie 2008

Stiri locale

13 Martie 2008
Un bucurestean s-a deplasat cu autobuzul la serviciu. In autobuz mirosea a ceapa. Mirosea atat de tare, incat toti calatorii (mai putin generatorul mirosului) se chinuiau sa deschida geamurile. Geamurile erau blocate. Bucuresteanul a trait momente de cosmar. Cand a ajuns la birou a gasit cateva mailuri si mesaje offline cu miros de Cimbru. Ingrozit le-a inchis. Spre casa, ca masura de protectie, a plecat cu troliebuzul. Mirosea a usturoi. Bucuresteanul a ajuns acasa aproape lesinat de rau. A deschis televizorul sa se relaxeze.
Si toata casa i-a fost invadata de un miros de Cimbru!
Bucuresteanul a deschis larg geamul de la bucatarie s-a urcat pe pervaz, a privit in gol pret de cateva secunde si apoi s-a ....................

Costica Cimbru

Prenumele nu e chiar Costica, dar e pe aproape, iar numele nu e Cimbru, e alt condiment. Dar refuz sa-i scriu numele real, pentru ca nu vreau sa-mi fac trafic pe blog din google. Si de ce nu as vrea trafic pe blog, cand, evident, dorinta fiecarui blogger este sa fie citit, vizitat, comentat?
Ba vreau, dar nu cu orice pret.
OK, omul a castigat ceva, pare-se un concurs. Concursul se numeste Hijos de Babel. Asa si?
De ce au innebunit televiziunile, presa scrisa si Internetul?
De ce circula linkul cu el cu viteze ametitoare? De ce se vorbeste despre asta ca si cum ar fi o informatie cu valoare de stire?
What the fuck!? Un om, nascut in Romania, a plecat in alta tara, s-a inscris la un concurs, a cantat o bucata din La traviata, cred, nici macar nu sunt sigura si a castigat. Ma repet: asa si?
Pana acum cateva zile nu auzisem de acest concurs si viata mea era le fel ca si acum. Ca si a altor zeci de mii (sute de mii) de romani.
Nu am nimic cu omul, dar chiar nimic! Adica exact NIMIC. Nu ma intereseaza, nu imi schimba viata aceasta informatie, nu stiam de acest concurs, nici acum nu stiu prea multe si pe cuvant, chiar consider absurda, impinsa la grotesc aceasta mediatizare.

Da, inteleg ce inseamna mirosul de sange pentru un rechin, inteleg ce inseamna valoarea financiara din spatele oricarui subiect care iese in fata, chiar si numai pentru cateva zile.
Dar totusi, nu mai exista o limita? O minima decenta a jurnalismului? O minima ramasita a discernamantului?
Chiar atat de mare si tare e valul asta care ne duce pe toti in fiecare zi, ora, clipa in aceleasi locuri?

joi, 13 martie 2008

Dupa 20 de ani

La istorie, la scoala (sub un regim totalitarist) am invatat ca sclavagismul era o forma de oranduire sociala in care existau doua clase: stapani si sclavi, primii fiind proprietarii sclavilor, ai uneltelor de productie si ai productiei obtinute prin prestatia sclavilor, cei din urma, sclavii, fiind lipsiti de libertate, de proprietati si obligati prin forta sa presteze servicii pentru proprietarii lor.
Cand invatam despre aceste lucruri mi se zbarlea pielea pe mine. Imi era teama de forta brutala, de stapanul care ar putea sta cu biciul langa spatele meu, teama de munca fortata.

Dupa ce inima mea de copil nevinovat fusese deja intepata de fiorul sclavagismului, au aparut in cursul firesc al istoriei si pe caietele mele: feudalismul (timpuriu, tarziu), capitalism, socialism etc.
Dupa 20 de ani ma gandesc si incerc sa enumar ce forme imbraca azi acel bici de care imi era atat de teama in copilarie la scoala primara.

Pai sa vedem: creditul de nevoi personale, cardul de credit, creditul ipotecar, creditul doar cu buletinul, avantaj client de 5%, orele suplimentare de la birou, rata somajului, rata inflatiei, taxa X, taxa Y, taxa Z, companiile aeriene low cost, seria 5, Iphone, MacBook, marirea de salariu promisa, promovarea promisa, pachetul de beneficii, moda sezonului de primavara, de vara, de toamna, de iarna, de anul viitor, tendintele...era mai simplu sa fi fost doar un bici.
Zbang. Si mai arai un rand de grau.

Traiasca ORICELISMUL in care traim.

miercuri, 12 martie 2008

Toti la fel si toti atat de diferiti

Frumusetea a tot ceea ce exista, fie ca e natura, fie ca sunt ceilalti oameni consta in diferente. E drept ca in functie de felul in care privesti lucrurile, ca in functie de distanta de la care privesti lucrurile, in functie de scopul in care te uiti la lucruri poti gasi fie similitudini, fie discrepante imense intre lucruri, intre oameni.
Si mai ales despre oameni as vrea sa vorbesc. In definitiv, din avion privind, suntem la fel. Maini, picioare, circulatia mica, circulatia mare, inspiram oxigen, expiram bioxid de carbon, avem apa in compozitie si lista ar putea continua.
Invatam, muncim, visam, vrem, dorim, calatorim, speram, iubim, detestam, suferim, ne bucuram, ne doare, ne lovim, ne vindecam si lista ar putea continua.

Si totusi exista ceva atat de puternic si atat de concentrat, o esenta a ceva ce nu inteleg, ce nu se explica prin nicio masura clara si care ne diferentiaza pana nu mai semanam deloc.
Suntem, undeva in noi, in adancimea la care ajungem rar, atat de diferiti incat daca nu ne-am percepe formele, ci doar aceste concentrari de NOI INSINE am putea jura ca suntem entitati din lumi diferite.

Pana aici nu am zis nimic nou si nici macar interesant (si nici in continuare nu voi zice).

Am insa o intrebare: ce ii determina pe unii oameni sau care este motorul, generatorul de energie care sustine eforturile unor oameni de a fi altceva, numai ceea ce sunt nu?

vineri, 7 martie 2008

Daca Pablo Ruiz m-ar fi iubit

Mana mea stanga ar fi in locul piciorului drept, ochiul stang mi-ar atarna in coltul gurii strambe, nasul mi-ar sta tantos in crestetul capului, sexul mi-ar fi la vedere - cam pe la genunchiul drept.
Greselile mele ar fi probabil incercari de a cocheta cu infinitul, cuvintele mi-ar fi un vals vienez, iar dorintele si patimile mi-ar fi zambile si maci delicati pe un camp de iarba.
Dar nu l-am intalnit pe Pablo Ruis si a lui fermecata oglinda sparta in zeci de bucati.
Am avut nenorocul de a ma oglindi doar in oglinzi nesparte.

(Nota: nu tot ceea ce mancam are gust, nu tot ceea ce bem ne stinge setea si nu tot ceea ce citim ni se adreseaza)

Truisme cu miros de Whiskey

Oamenii pleaca cel mai greu din locurile unde nu sunt doriti.
Cel mai mult deplangem lucrurile pentru care ne-am incapatanat sa luptam.
Oamenii vad foarte usor vinoavati si vine; insa rar recunosc.
Cel mai usor este sa daruim ceea ce ne este de prisos sau avem prea mult.
Oamenii confunda iubirea cu convietuirea in doi.
Cel mai frumos compliment poate fi o minciuna.
Oamenii se incapataneaza sa afle, sa stie, sa faca ceea ce chiar nu-i face mai fericiti.
Cel mai greu de tinut secret dintre o durere si o fericire este fericirea.
Oamenii sunt atat de ocupati cu toate, incat nu vad nimic.
Cel mai dureros dintre o minciuna si un adevar este adevarul.
Oamenii se bat cu pumnul in piept ca prefera adevarul oricarei minciuni.
Cel mai bun Irish Whiskey este Jameson.

nopate buna

luni, 3 martie 2008

Angajatul vesnic candidat

Lucreaza intr-o mare companie care atunci cand a venit in tara a inceput prin a avea 100% cultura organizationala de import, iar azi mai are cred vreo 20%, restul de 80% fiind deja cultura organizationala pur romaneasca si de calitate indoielnica.
Am mai multi prieteni care lucreaza in acea companie, dar doar unul dintre ei este ceea ce eu numesc angajatul vesnic candidat.
Cand il sun sa mai vad ce face, el se pregateste pentru un interviu. In cadrul companiei, evident. Lui ii place sa candideze.
El stie ca nu are nicio sansa sa reuseasca sa plece de pe pozitia actuala, ei stiu cand ii accepta aplicatia ca nu il vor promova.
El are nevoie ca din cand in cand sa mai primeasca un sut in fund, ei au nevoie sa mai dea cate un sut in fund cu rol exemplificator pentru alti angajati.
Cred ca daca as face o comparatie, situatia este similara unui mariaj esuat, in care cei doi nu numai ca nu se mai inteleg, dar nici macar nu le mai pasa ca nu se inteleg, au trecut de faza in care adormeau noaptea cu lacrimi in ochi si suspine inabusite in gat.
Au trecut si de faza cu scandalurile, revoltele, zvacnirile de personalitate. Sunt acum in faza de razboi tacut si mocnit. Un razboi prin care practic niciunul nu semneaza divortul.
Angajatul vesnic candidat nu-si semneaza demisia si angajatorul vesnic nemultumit de angajatul sau nu ii semneaza concedierea.
Fiecare astepteapa ca celalat sa faca o miscare diferita, noua.
Si asa cum stiu din istorie, din carti, din romane de dragoste se pare ca exista o placere a suferintei care alimenteaza ambele tabere.
Nu, aici nu se aplica celebra replica: “inteleptul cedeaza primul”.
Aici s-ar potrivi ceva ce se striga pe stadion, evident in galeria echipei in care merg eu: “Caine pana la moarte!”.
Care moarte? Care caine?

duminică, 2 martie 2008

Asta s-a intamplat cu un scop

Cand ceva naspa ni se intampla, famila, prietenii, apropiatii ne incurajeaza cu vorba: Exista un motiv pentru care ti s-a intamplat asta. Noi insine ne spunem asta! Lasa, mai bine ca s-a intamplat asta. O sa vezi, s-a intamplat cu un scop! Si in vorba asta incarcata pana la refuz cu intelepciune de taverna si energie transcedentala de boutique ne regasim puterea de a trece peste momentul critic.
Pai sigur, daca trebuie sa ti se rupa tocul, ca sa te intorci din drum, ca sa nu dea vreo masina peste tine, e normal sa fii fericita ca ti s-a rupt tocul de la pantofii tai noi.
Daca trebuie sa fii dat afara de la serviciu, ca sa fii somer in ziua in care cladirea in care lucrai explodeaza, e normal sa vrei sa fii somer.
Daca trebuie sa intalnesti oameni care te fac sa suferi ca sa-i parasesti si sa poti sa-i intalnesti pe cei care nu te fac, e normal sa suferi.
Daaaaaaaa sa suferim, sa plangem, sa ne muscam buzele de nervi, sa ne rupem tocurile, sa facem gripa in ziua concertului preferat, sa avem crampe inainte de o intalnire ce urma sa se sfarseasca in asternuturi de matase vinovata, sa pierdem avionul spre Londra, sa nu mai gasim nicio oferta la masina preferata pe care tocmai ne hotarasem sa o luam...daaaaa sa ni se intample toate astea decat Doamne fereste ceva rau!
Si sa traim toate acestea cu zambetul pe buze si fericiti ca alte napaste nu s-au abatut asupra noastra!
Cine a inventat alinarea asta atat de bullshitful?
Nu putem sa ne spunem unii altora: "ce rahat! imi pare rau ca ti s-a intamplat asta!"?

sâmbătă, 1 martie 2008

Nu-i vina mea!

1 Martie 2008
Nu-i vina mea...ca atunci cand mama imi citea povesti si eu invatam diferenta dintre a plange si a rade...am aflat ca de 1 Martie fetele primesc martisoare de la baieti si femeile de la barbati.
Nu-i vina mea ca in anii copilariei ghiozdanul patratos era prea mic de 1 Martie cand toti baietii din clasa imi aduceau Martisoare.
Nu-i vina mea ca in adolescenta imi ascundeam emotiile in spatele emotiilor baietilor timizi care imi aduceau Martisoare.
Asa am crescut...cu Martisoare. Nu-i vina mea ca ma entuziasmez la cel mai banal lucru mic de care atarna simpatic un fir alb-rosu si 2 ciucurasi.
Nu-i vina mea ca imi plac trandafirii la fel de mult precum zambilele.
Nu-i vina mea ca nu pot sa-mi pun in piept o sticla de parfum!
Eu masor ziua de 1 Martie in Martisoare. Nu-i vina mea.
As vrea ca nimeni, niciodata sa nu-mi rapeasca Martisoarele. As vrea ca la 80 de ani sa primesc Martisoare.

O primavara frumoasa si multe Martiosare tuturor.